Limfom cerebral malign non-Hodgkin

Nici nu stiu cum sa incep…. ma numesc Vulpoi Claudia Mirela si am 27 de ani, iar in urma cu un an am primit o palma dura de la viata, probabil o meritam, nu stiu, dar oricum a durut. Am fost diagnosticata cu limfom cerebral malign non-Hodgkin cu celule mari de tip B. Un soc atat pentru mine cat si pentru familie. Dar sa va povestesc cum a inceput.

Am terminat si eu o facultate, mandria mea si a parintilor, fiind prima din familie care facuse facultate, am terminant Statistica Social Economica la Universitatea Ioan Cuza Iasi. Dupa terminerea acesteia m-am hotarat sa raman in Iasi, eu fiind nascuta in Botosani. Orasul natal nu prea imi oferea un viitor, asa am inceput sa-mi caut joburi, am avut cateva marunte pentru inceput asa de supravietuire, pentru ca ai mei nu ma puteau sustine si dupa facultate, si asa au facut eforturi mari sa-mi ofere sansa asta si le multumesc din suflet. Am avut joburi precum distribuirea de fluturasi publicitari prin casutele postale ale blocurilor, apoi am fost merchandiser timp de o luna pt firma de ciocolata Heidi, iar in timpul asta am avut norocul sa dau un interviu la un Birou Notarial mare din Iasi care avea nevoie de tehnoradactori. Am dat o proba si le-am placut, iar seful un om cu suflet de aur m-a lasat sa termin si luna de merchandiser ca sa primesc banii si de acolo. Astfel am lucrat doua saptamani paralel, pana la ora 12 merchandiser si dupa, pana la ora 17 tehnoredactor, apoi m-au angajat si incetul cu incetul mi-a placut foarte mult. Nu e doar o simpla tehnoredactare, ci efectiv concepi si adaptezi actele, dupa niste modele, la situatiile intalnite. Am invatat multe. La doi ani de munca, care implica si mult stres pentru ca e vorba de sume de bani foarte mari in anumite contracte, dar si responsabilitate, ma simteam putin ‘obosita’ ca sa pun asa, nu am luat in seama. In vara anului 2008 un coleg de servici avea o problema in familie si a apelat la noi toti colegii pentru a dona sange pentru socrul sau, eu am fost o donatoare constanta, pentru ca am o grupa de sange destul de rara 01 Rh- si tare se bucura centul de tranfuzii pentru fiecare gram de sange, eram tanara fara probleme, analize perfecte, macar atat puteam face. La 4 luni mergeam si donam, dintre noi toti colegii, doar doua persoane puteau dona, care nu avusesem hepatita, nu am stat deloc pe ganduri. La vreo saptamana ma simteam din ce in ce mai rau, stare de oboseara, greata, dureri de cap, am pus treaba asta pe seama lipsei sangelui, care oricum se refacea, dar din nefericire starea persista. Asa ca m-am hotarat sa-mi fac niste analize. Am mers la medicul de familie, am facut analizele, totul ok, am facut ecograf, totul ok, dar durerea de cap si greata persistau, mi-a dat medicul ceva pentru colecist, am luat o saptamana si tot degeaba, chiar mai rau, incepusem sa am probleme cu vederea, uneori vedream dublu si alte ori precum efectul Fata Morgana de pe soseaua incinsa. M-am dus din nou la medicul de familie i-am spus noile probleme si m-a trimis la un neurolog. Am ajuns acolo, mi-a facut toate testele cu ciocanelul, de echilibru si altele, si s-a ajuns la concluzia ca exista o leziune cerebrala. Prin urmare am facut un tomograf al carui rezultat a aratat anevrisme multiple. Acest diagnostic provizoriu era de competenta unui neurochirurg. Deci fuguta la neurochirurgie Spitalul de Neurochirurgie "Prof. Dr. Nicolae Oblu" Iasi.

Am ajuns la medicul recomandat s-a uitat pe tomograf, dar mi-a sugerat sa fac un RMN, zis si facut. Dupa primirea rezultatului doctorul X (sa-i spune asa de acum) a hotarat internarea mea imediata, dar nu am primit nici un raspund, ce e colo ?, de ce am probleme ?, de ce ma interneaza ?, nimic, oricum m-am prins ca nu e ceva bun.... tot ce imi spune era « stai sa mai studiez, dar oricum nu e tumora... », dar eu eram in spital imi puneau perfuzii, de doua ori pe zi, dimineata si seara cu dexametazona, un cortizon sintetic, dar nu stiam ce am.

Dupa o saptamana starea mea s-a agravat nu mai puteam manca absolut nimic, varsam chiar si apa pe care o inghiteam. Bolala inainta intr-un ritm galopant. Vazand asta, dr.X a fost obligat sa divulge adevarul. A venit la mine si m-a pus sa-mi chem parintii, atat a trebuit, i-am spus ca nu ii chem, daca e ceva de spus trebuie sa-mi spuna mie pentru ca sunt matura si suport, ai mei sunt bolnavi si in varsta si nu vreau sa faca un soc, mama e cu inima si prefer sa diger eu vestea ca sa le-o spun eu lor (parintii mei nu stiau ca eu eram in spital si ce se intampla), alaturi de mine au fost sefii, colegii si iubitul, care m-au ajutat enorm, nu stiu cum as putea sa le multumesc vreodata. Dr. X vazand ca sunt incapatanata m-a chemat si am discutat, dar intre timp il timise pe prietenul meu dupa ai mei la Botosani si a venit tata, dar eu aflasem deja. Bun... dr. X mi-a aratat imiginile la de RMN, se vedeau acolo niste pete difuze in cateva locuri destul de nefericite, mi-a spus ca singurul tratament este operatia, dar ca nu va putea scoate tot pentru ca sunt ricurile prea mari si s-ar putea sa nu ma mai trezesc, sau ma trezesc doar juma de om sau sa fiu ok, dar cu treaba rezolvata partial. « Sanse super, o are de bucurie » (ca sa aflu la un an de operatie ca le spusese sefilor mei ca, daca nu ma operez imi da cateva saptamani si daca ma operez, maxim 2 ani, eu am sa-i demonstrez ca vor fi mult mai multi :D). M-am gandit si am luat o hotarare. Am refuzat operatia. Daca tot nu am sanse de viitor de ce sa ma chinui si cu o operatie, mai bine mai traiesc ce mai am... Dr.X nu spunea nimic, dar mi-a dat o saptamana sa ma gandesc, asa am mai stat o saptamana in siptal. A venit tata, durerea de pe chipul lui nu o pot descrie, era socat, ma tot intrba, ce facem ? ce-i de facut ? mi se rupea sufletul, dar a trebuit sa-l incurajez eu pe el, sa fiu tare si multumesc lui Dumnezeu ca mi-a dat taria asta.

Daca ma refuzat operatia nu inseamna ca am renuntat la lupta, NU, mi-am spus ...sunt tanara, vreau sa traiesc, sa ma bucur de viata, sa-mi fac o familie, sa am o casa si toate cele. Mi-am propus sa fac tot ce e posibil sa lupt, nu am exclus totusi operatia, aceasta era pe ultimul loc. M-am hotarat sa urmez un tratament naturist, homeopat combinat cu acupunctura, meditatie si energoterapie. I-am spus Dr.X care nu prea a fost de acord dar am stabilit ca dupa o luna de tratament sa mai fac un RMN si sa vedem daca se intampla ceva.

Asa am ajuns acasa si am inceput regimul, nu aveam voie sa mananc carne de nici un fel, lactate sau oua, doar cruditati, salate, fructe si legume, combinate cu medicamente si sedinte. La o luna am facut al doilea RMN, mai jos sunt pozele.

Comparativ cu primele imagini, dimensiunile se micsorasera incredibil, am simtit o bucurie enorma. Asa mi-am da seama ca Dumnezeu nu o sa ma lase la greu. I-am aratat Dr.X CD-ul si mi-a spus : “ draga mea nu stiu ce faci .. dar continua ca faci bine” Am prins curaj si am continuat. Sa va spun ca, la vreo cateva saptaman m-a sunat Dr.X si m-a rugat sa-i dau numarul de telefon al persoamei care mi-a recomandat tratamentul, pentru ca avea si ea o ruda cu probleme asemanatoare cu ale mele. Cum sa nu continui, cand vezi ca un neurochirurg poate sa creada ca mai sunt si alte metode decat casapirea. Avand un regim drastic alimetar am slabit foarte mult, ceea ce a dus la scaderea fortei fizice, nu faceam miscare, stateam mai mult la pat, pentru ca in momentul in care ma ridicam lesinam. Astfel nici la baie nu ma puteam duce singura. Aici mama mi-a fost alaturi, ziua statea cu mine in apartamentul unde stateam eu cu chirie si noapteea se ducea la matusa mea, pentru ca la mine nu avea unde dormi, stateam cu prietenul si aveam doar un pat, iar ingrijitul ii revenea lui pe noapte.

Dupa 2 luni am mai facut un RMN (al treilea), sa vad cum sta treaba, eu ma simteam rau, dar speram ca totul va iesi mai bine avand in vedere RMN-ul precedent. Dar surpriza.... tumorile mai mari, erau acum conturate, definite, iar una din ele imi blocase un canal prin care circula lichidul cefalorahidian, ceea ce a dus la o hidrocefalie de toata frumusetea. Acesta fiind si motivul lesinurilor mele. Lichidul cefalorahidian este produs in mod normal in creierul fiecaruia dintre noi pe toata durata vietii. Fluidul cefalorahidian este foarte similar cu plasma sanguina si contine diferite saruri si alti compusi, este produs in principal in niste camere interioare ale creierului, interconectate intre ele, denumite ventriculi.

Imaginile de mai jos exeplica vizual situatia, hidrocefalie triventriculara. Viitorul nu era prea roz, se parea ca numai operatia ma mai putea ajuta. Am aflat apoi cum ca genul asta de tumora e perfida, poate scadea si apoi creste si tot asa, e inselatoare.

In tot acest timp mama era cu mine pentru ca aveam nevoie de ajutor. A reusit sa se adune, sa se intareasca pentru a lupta impreuna cu bolala. Ii multumesc lui Dumnezeu ca i-a dat putere si ca mi-a dat putere sa facem psihic fata incercarii. Iar mama mea cred ca a trait toata experienta mea mai intens ca mine, cred ca numai o mama o poate intelege. As putea spune ca prin aceasta situatie m-a nascut din nou, m-a hranit, m-a spalat, m-a imbracat si toate cele. Pe toata perioada spitalizarilor a fost langa mine, doar eu am existat atunci pentru ea. Tata ne-a fost alaturi de la distanta pentru ca a trebuit sa aiba grija de casa si de animale, dar cred ca i-a fost mai greu, pentru ca el nu ma vedea, mama era langa mine, stia cand imi era bine si o vedeam fericita, dar tata astepta cu nerabdare telefonul nostru. Vorbeam cu el de cel putin 3 ori pe zi sa nu se simta singur si sa stie si el situatia.

Astfel am inceput sa ma gandesc serios la operatie, acum se complicase putin treaba pentru ca aparuse hidrocefalia, care trebuia sa fie cumva drenata. Altfel exista posibilitatea ca creerutul meu sa faca poc, asta insemnand decesul. Am inceput sa ma interesez de clinici, spitale unde as putea sa ma operez pentru ca la Iasi nu doream sa-o fac. Ce am vazut eu pe palierul Dr.X si al echipei sale m-a ingrozit, acolo era ABATOR UMAN, asa l-am numit eu. Nu iesea nimeni din operatii fara o punga pentru dren sau de exemplu, persoana operata azi de hernie de disc sa aiba dureri mai mari dupa operatie decat inainte si sa o bage in sala de operatie a doua oara in interval de 3 zile ? nu multumesc. Asa ca sefii mei m-au ajutat si au aranjat ca sa ma duc la Bucuresti, medicul vazuse RMN-ul, totul era pregatit. Vineri m-am externat din spital, duminica trebuia sa merg la bucuresti, dar sambata am picat in coma acasa, iar medicul de la bucuresti a zis sa nu ma aduca in starea asta pentru ca era posibilitatea sa nu supravietuiesc drumului. Asa am ajuns inapoi la neurochirurgie Iasi. Dr.X era plecat la o conferinta prin tara, am luat legatura cu mana sa dreapta, care m-a tratat ca pe ultimul om. Avand in vedere faptul ca eu ii refuzasem, imi spune cu un ton dispretuitor: ‘ Vezi ca tot la noi ai ajuns ??’ auzind unul din sefi mei a facut ce a facut (sa-i dea Dumnezeu sanatate) si m-a transferat la alt medic. Toate acestea ce s-au intemplat eu consider ca a fost mana lui Dumnezeu, ppentrut ca m-a adus la un om al lui Dumnezeu, domnul Prof Dr. ION POEATA Eu il consider un inger care mi-a salvat viata. Are niste maini de aur. Un chirurg ca el se naste o data la 100 de ani! Pe langa faptul ca e un excelent medic este si un om deosebit, cu frica de Dumnezeu! Viata lui se desfasoara mai bine de 3 sferturi in spital, vine la orice ora in orice zi si din noapte, daca este o urgenta. Despre costurile operatie nu as putea sa va spun, se auzeau zvonuri prin spital, dar nu sunt sigure. Operatia mea a fost platita tot de sefii mei, iar cand am intrebat, mi-au spus ca s-a rezolvat si mi-a fost rusine sa mai intreb a doua oara. Le-am multumit si ma rog pentru sanatatea lor.

Mi-am revenit a doua zi din coma si am fost transferata intr-o rezerva la etajul domnului Prof Dr. ION POEATA. A studiat cazul si a ajuns la concluzia ca trebuie operatie cat mai repede. Operatia a fost urgentata de hidrocefalie care ma termina, aveam senzatia ca imi sta pe cap un bloc de ciment. Nu pot explica in cuvinte presiunea craniana. Solutia era achizitionarea unui tub de dren sau sunt, un dispozitiv care permitea scurgerea lichidului. Acest tub trebuia, prin metoda clasica, introdus un capat in creer, iar restul trebuia trecut pe sub pielea gatului pana in cavitatea abdominala sau toracica unde lichidul urma sa se absoarba. Fluidul cefalorahidian este absorbit la nivelul suprafetei intestinelor si este recirculat prin sange odata cu pretioasele saruri si celelalte produse ce le contine. Prostuta nu sunt, cu toata modestia, si m-am interesat si am aflat ca acel lichid cefalorahidian, in situatia in care exista o tumora, putea sa contina celule canceroase. I-am spus aceasta informatie domnului doctor si mi-a dat dreptate ca asa este. Atunci l-am intrebat, e posibil ca acele cellule sa-mi afecteze intestinele?, el mi-a raspuns ca DA. Ar mai fi existat si tuburi cu “sita”, dar nu mi-a recomandat, pentru ca acea sita se poate infunda si trebuie curatata si asta inplica o noua deschidere craniana. Oricum o dai nu e bine. S-a uitat la mine si mi-a spus « mai lasa-ma putin sa mai cercetez ». Astfel am mai amanat o saptamana operatia pentru ca trebuia sa fac rost si de tub. La noi in Romania nu am gasit, dar m-au ajutat iarasi sefii mei, ingerii mei pazitori, si au reusit sa faca rost de un dren clasic (o alta minune).. Situatia mea era din ce in ce mai grava, presiunea insuportabila, si la edemul cerebral medicamente nu sunt... si m-am hotarat sa fac operatia clasica, m-am rugat la Dumnezeu si am spus ca, daca el vrea sa mai imi dea alte dureri, atunci fie voia Lui. La urmatoarea vizita a medicului i-am spus hotararea mea, iar el mi-a spus sa nu-l fortez si sa-l mai las o zi pentru ca gasise o solutie, dar trebuie modificat tubul repectiv. I-am multumit lui Dumnezeu si am asteptat. Pe data 21.10.2008 s-a intervenit chirurgical. Am intrat in operatie la ora 12 si am iesit la ora 21, o oeratie de vreo 9 ore in care a fost nevoie si de a doua anestezie(mi-au povesti parintii), din care am iesit un om normal. Riscurile erau enorme se putea intampla orice, dar m-am dus cu increderea in Dumnezeu si plina de optimism, iar in sala de operatie, inainte de a ma anestezia, s-a facut si o glumita pe baza numelui meu, si am adormit razand. Mana dreapta a domnului Prof Dr. Ion POEATA este un medic emerit de origine araba si nu putea sa rosteasca numele meu corect, Vulpoi, si il stalcea intr-un mod placut, iar asistenta sefa mi-a spus sa-l rog pe domnul doctor sa-mi spuns numele. Cand l-a rostit am ras cu totii si asa am adormit. In sala de reanimare la jumatate de ora de la operatie mi-am revenit, a venit domnul profesor m-a pus sa misc fiecare mana, fiecare picior si a fost multumit. Apoi au intrat pe rand parintii si prietenul, mama imi punea tot felul de intrebari sa vada daca sunt coerenta, chiar am ras si i-am spus « sunt mama in toate facultatile mintale ». au avut voie doar 5 min si atat, si acelea cu bani pusi in buzunar.

Tubul de dren a fost modificat de domnul profesor, in asa fel incat lichidul sa nu iasa din cutia craniana, ci sa se recircule in interior. Deci acele celule canceroase nu vor putea sa-mi faca rau. Daca ajungeam la Bucuresti nu aveam parte de atentia si interesul pe care l-am avut din partea domnului Prof Dr. Ion POEATA,. Sunt convinsa ca numai Dumnezeu a aranjat in asa fel lucrurile, incat eu sa ajung la acest om minunat.

Experienta noptii de la reanimare nu am s-o uit niciodata. A fost cea ma lunga noapte din viata mea. Era un salon plin cu operati, iar asistentele aveau ele alte treburi, nu sa stea cu noi. Dupa ce au plecat ai mei probabil am adormit din nou dar nu pentru mult timp, dar m-am trezit legata de pat, la maini si la picioare. Ingrozitor. Capul ma durea, asistenta nu era, imi venea sa vars, de la o anestezie totala asa se intampla, mainile nu le puteam misca, inchipuiti-va cam cum eram... A venit intr-un fimal o asistenta si m-a sters la gura, puteam sa ma inec cu propria voma, dar nu interesa pe nimeni, si nici nu lasa un insotitor la tine, m-am rugat de ea cu disperate sa-mi de drumul macar la o mana sa ma pot intoarce macar cand vars, stand pe spate ma durea capul ingrozitor, pentru ca operatia mea e la spate. Ea nu ca nu are voie, ca daca ma ranesc, i-am spus: femeie, sunt constienta, nu ma apuc sa fac cine stie ce, doar sa ma sterg la gura si sa ma intorc pe o parte, ca doar nu imi luam zborul. Eu inteleg sa sunt pacienti si mai violenti, fiind inconstienti de la anestezie isi pot zmulge perfuziile sau mai stiu eu ce, dar cand vezi ca vorbesc cu tine, sunt coerenta si vars sufletul din mine, da-imi drumul...nimic. Am inceput sa urlu pentru ca nu ma baga nimeni in seama, pana si-a facut mila una din ele, probabil se schimbase tura, si mi-a dezlegat mainile. Doamne cat i-am mai multumit. Probabil aveam temperatura interioara, pentru ca aveam gura uscata, buzele dezhidratate si am cersit, efectiv cersit o gura de apa. Bineinteles ca nu s-a putut, imi venea sa mor, dar nu am renuntat, insistand, si de gura mea probabil, o asistenta mi-a dat o seringa de 20 ml de apa. Am sorbit-o dintr-o inghititura, dar nu m i-a ajuns normal. Bieneinteles ca nu am primit a doua, decat dupa ceva timp, nu as putea spune cat, dar mie mi-a parut o vesnicie. A doua, cand am primit-o, nu am mai baut-o dintr-o data, imi udam doar putin buzele si gura ca sa am mai mult timp, pentru ca a treia seringa... cine stie cand. Cand in sfarsit se facu dimineta, ii scotea pe toti la saloane de la ora 8 dimineata, doar eu am stat pana la ora 12. cand a trebuit sa merg la CT(computer tomograf) sa se verifice daca tuburile erau ok. Si de la ora 8 la 12, nu au lasat pe nimeni sa intre la mine, as fi avut nevoie de mama sa ma tina de mana dar..nu, regulamentu inerzice. Mama a stat la usa salii de operatie si la usa de la reanimare tot timpul. A incercat saraca tot posibilul dar nimic, Oricum o simteam alaturi. In concluzie cea mai ingrozitoare noapte din viata mea, e mai rau ca un cosmar, pentru ca a fost real, dar a trecut, sa nu mai ajung acolo niciodata, si nu doesc nimanui sa ajunga acolo..

In urma operatie s-a reusit scoaterea unei singure tumori, celelalte doua fiind inaccesibile. Pentru ele trebuia sa fac chimio si radioterapie cat mai curand posibil dupa operatie.

A doua zi m-au suit la rezerva, m-am simtit ok, faceam tratamentul post operator, am prins curaj si ma mai ridicam din pat, stateam in fund, am inceput sa mananc putin, era un progres. La primul schim de bandaj dupa operatie am rugat asistentul sa-mi fac o poza, sa vad si eu care e treaba, mai jos e poza.

In timpul petrecut dupa operatie i-am povestit mamei o intamplare, nu eram sigura daca era un vis sau daca se intamplase in sala de operatie. Dar ii povesteam ca m-am vazut in timpul operatie. Parca eram undeva deasupra si ma vedeam pe masa de operatie cu fata in jos si pe domnul profesor cu deschidea cutia craniana si taia osul cu un fierastrau. Ceea ce am vazut nu m-a inspaimantat deloc, asa cum s-ar intampla la un cosmar, aveam un sentiment de liniste, nu imi era frica, apoi parca am auzit-o pe asistenta spunand « se trezeste » si atat. Mama imi spunea ca e posibil ca fi fost pentru cateva secunde in moarte clinica, cine stie, dar cert e ca asistenta a iesit din sala de operatie si a mai adus un flacon pentru anestezie. Mama a intrebat-o ce se intampla si ea a spus ca operatie dureaza mai mult si ca mai e nevoie de anestezie. Acum nu stiu ce sa zic, dar imi aduc bine aminte ca m-am vazut.

La o saptamana mi-au scos o parte din copci, urmand ca penrtu celelalte sa revin peste o saptamana si mi-au dat drumul acasa. Toul bine si frumos, pana a doua noapte, cand m-am trezit pe la 5 cu pansamentul ud, caciula uda, perna uda, de unde ? apa nu aveam la indemana.,de mirosit nu mirosea, colorat nu era, ma temeam de vreo infectie. A inceput mama sa-mi schimbe pansamentul si a observat ca la o copca din dreapra sus, unde fusese ata, nu se prinsese bine, si de acolo curgea lichidul. Era lichidul cefalorahidian ce se drena prin tuburi si taietura nefiind prinsa bine si ata scoasa, facand presiune, lichidul a iesit pe unde a putut. Ei bine fuguta la spital, am mai asteptat pe holuri sa temine medicii vizita, apoi a veni randul meu, s-a uitat medicul care era liber atunci, pentru ca domul profesor are o echipa de medicii tineri si foarte priceputi, si s-a ajuns la concluzia ca trebuie cusut la loc. Ei bine am suportat doua copci pe viu, trebuia sa trec si prin asta, ca sa nu pierd nimic, nici o senzatie, sa traiesc totul la maxim.
Am ajuns acasa, (acasa insemnand la matusa mea din Iasi, eu stateam cu chirie dar mama nu avea unde sa stea la mine si eu aveam nevoie de ajutor si de prezenta ei continua, iar prietenul meu nu ma putea ajuta ) si din nefericire ma sinteam rau, nu puteam manca, varsam iar tot ce inghiteam. Domnul profesor mi-a spus daca vars sa vin inapoi la spital si asa am facut. Am mai stat cateva zile la spital, dar fara nici un rezultat, greata era din ce in ce mai acuta si ei nu ma puteau ajuta. M-au trimis la hematologie, Spitalul Spiridon, unde trebuia sa incept tratamentul cu citostatice. Intre timp venise si rezultatul biopsiei realizate la operatie din tumora extrasa. Dar pentru o siguranta mai mare a trebuit trimisa la Bucuresti la Centrul de Diagnostic « Victor Babes ». In urma analizelor diagnosticul a fost dat corect de Iasi si confirmat de Bucuresti de limfom malign non- Hodgkin cu celule mari de tip B.
Bineinteles ca la Bucuresti trebuia sa trimit eu proba. Mi-au dat biopsia in manuta si descurca-te. Eu in spital, ai mei nu puteau sa plece, la Bucuresti nu iti da rezultatul pe loc, abia peste 2 saptamani ce sa fac ? Traiasca firemele de cureerat si telefoanele mobile. Am rezolvat si asta dar a costat, cheama, trimite, asteapta, trimite iar, primeste offff, stres, oricum s-a rezolvat. Multumesc lui Dumnezeu

.

Avand diagnosticul doamna doctor de la hematologie a stiut exact ce tratament sa-mi administreze.
Am ajuns la hematologie pe targa, varsam tot ce inghiteam, nu suportam lumina, zgomotul, eram jumatate de om, am fost pusa pe pat dusa pe brate de o asistenta care mi-a spus ulterior ca vrea sa ma alerge pe holurile clinicii. O femeie foarte optimista, la fel ca tot personalul de acolo, care e ca o familie si un cuvant frumos si o incurajare la un bolnav ajuta mai mult ca un medicament. Si eu consider ca si lucrul asta m-a ajutat mult. E un sentiment deosebit sa vezi pe fata unui om strain bucuria sincera la vederea celui mai mic progres al tau, este senzational si le multumesc din inima si sa le de-a Dumnezeu sanatate sa poata ajuta multi pacienti asa cum m-au ajutat si pe mine.
Nici doamna doctor Angela Dascalescu nu m-a lasat. Un doctor deosebit, plin de bunatate si daruire totala pentru pacienti. A stabiit schema de tratament si am inceput chimioterapia. Spre surprinderea mea, avand in vedere ce stiam eu de citostatice si ce am vazut ulterior in spital, am suportat foarte bine cura. Am facut 5 cure cu Methotrexat 5g, Vincristina 2mg, Dacarbazina 600mg, Dexametazona intravenous timp de 5 zile fiecare si 4 administrati intratecale cu Methotrexat 12g, mai exact pentru ce carei nu stiu, introducerea medicamentului direct in ). Nu maiJmaduva coloanei (sincer nu e prea placut, dar e necesar povestesc cum am stat in spital si am dormit cu mama in acelasi pat pentru ca la noi in spitale insotitorii dorm pe unde pot, si in picioare daca se poate, nu le este asigurat nimic, dar ne-am descurcat. Cum se spune: oamenii buni incap oriunde, iar mama este o jumatate din mine si ingerul meu pazitor.

Dupa prima cura de citostatica am avut niste dureri de oase ingrozitoare.. simteam fiecare os din corp, nu puteam dormi noaptea. Durerile erau ca urmare a citostaticelor, in viziune doctorilor ceva “normal”. La urmatoarea cura am spus ca am dureri si mi-a facut un medicament timp de trei zile si pot sa spun ca mi-au trecut. Nu-mi venea sa cred. Era un medicament pentru osteoporoza si se facea doar trei zile la rand pe luna. Dar mie mi-au ajuns o luna, dupa aia nu am mai avut dureri.
Din cauza acestor medicamente nu mai aveam vene deloc, nu se mai putea prinde nici una pentru o branula, nu se mai putea recolta sange, au disparut toate, parca au fugit, am fost intepata si de 10 ori odata pentru ceva singe. Tratamentul trebuia continuat sa ca ultima solutie era cateterul venos ventral. O definitie mai elaborata « Cateterul venos central sau dispozitivul pentru acces vascular este un tub lung, subtire si flexibil, folosit pentru administrarea substantelor medicamentoase, lichidelor, substantelor nutritive sau produselor din sange pentru perioade indelungate, in general cateva saptamani sau mai mult. Cateterul se insera prin piele intr-o vena a gatului sau toracelui. Este impins prin aceasta vena pana ajunge la nivelul unei vene din apropierea inimii ».
O explicatie pe intelesul tututor, montarea unui tub in cea mai mare vena din corpul uman, jugulara. Asta implica o mini opertie cu anestezie locala, gasirea venei si introducerea scelui tub cativa centimetri buni si apoi fixat pe piele cu 2 copci.

Odata terminata seria de citostatice am mai facut un RMN pe data de 05.02.2009 sa vedem ce s-a intamplat. S-a observat ca una din tumori disparuse dar una nu reactionase deloc. Am Dus RMN-ul sa-l vada domnul Prof Dr. Ion Poeata penrtu a da acordul pentru radioterapie. Domnul profesor a fost foarte optimist si a garantat ca radioterapia o va rezolva si pe ultima, dandu-si astfel acordul pentru radioterapie. Doamna doctor de la hemato avea nevoie de aceasta aprobare pentru ca radioterapia provoaca edem cerebral si ar fi putut fi periculos pentru mine, eu avand deja edem, dar a fost ok..

In imaginea de sus se pot observa putin tuburile pentru drenarea lichidului, tuburi care mi vor apartine toata viata, nu vor mai fi scoase niciodata.

Am inceput radioterapia si am facut 28 de raze, 23 pe tot creerul si 5 exact in locul cu pricina. In urma radioterapie pot spune ca am inceput sa ma simt din ce in ce mai bine, aveam pofta de mancare, mancam orice, motiv pentru care am luat in greutate cam 10 kg, am inceput sa merg mai binisor, pentru ca dupa operatie am ramas cu o ameteala si un usor dezechilibru, pentru a ma deplasa am nevoie de un sprijit pentru a-mi mentine echilibrul, durerile de cap se rarisera, ce mai, fericire. Aici mi-a fost intrerupta dexametazona (cortizon) pe care am facut-o de la debutul bolii, cam un an si ceva. Acest medicament folosit pe o perioada indelungata provoaca diverse problemute, cum ar fi dependenta. Nu o dependenta ca de droguri, alcool sau tutun, dar corpul era obisnuit cu o anumita doza. In momentul in care nu am mai luat, am facut inconstient sevraj. Aveam niste dureri de oase ingrozitoare, la picioare, parca imi infingea cineva cutite in maduva oaselor. Medicul de la radioterapie nu gasea explicatie. Mama s-a dus la doamna dotor de la hemato si i-a povestit simtomele si si-a dat seama ca eram in sevraj. Asa am inceput sa fac iar dexa, dar mai rar si in cantitati din ce in ce mai mici. Si asa am scapat, multumesc lui Dumnezeu. Acum ii inteleg pe saracii dependenti ce simt si de ce nu vor la dezintoxicare.:(

Dupa radioterapie in schema de tratament mai erau doua cure de citostatice. Astfel in aprilie si mai se administreaza doua cure cu Cytosar 5g a cate 2 zile cu montarea unor noi catetere.

Acest citostatic m-a dat peste cap. M-am simtit destul de rau, ma durea iar capul, aveam greata, imunitatea imi scazuse mult, si am intrat in asa numita aplazie. Aplazia provoaca o scadere drastica a iminitatii, astfel esti vulnerabil la orice. Trebuia sa am grija ce mananc, sa curat toate fructele si legumele, sa ma spal pe maini cat mai des, sa nu primesc vizitatatori, eram in carantina.

A trecut si de asta, globulele albe crescusera putin, am incheiat planul stabilit. Un control RMN nu am facut imediat pentru ca atat razele cat si Cytosarul trebuiau sa mai lucreze. Am fost externata, am plecat la matusa mea pentru ca nu aveam inca curajul sa merg la Botosani, ca...na Doamne fereste de ceva ajung imediat la spital.

Ajunsa casa am inceput sa fac miscare, venind vara mai ieseam prin parc la plimbare, incercam sa-mi reiau activitatile pe cat posibil, dar oricum e nevoie de rabdare si timp pentru a ma reface.

Am fost programata la RMN pe data de 01.07.2009.

Se vedea acolo ceva minuscul, nu se putea sti exact ce este, mai e tumora sau locul unde a fost aceasta. Pentru a afla exact trebua sa fac o analiza a sangelui, care se face undeva in Ungaria si la noi in Oradea (nu stiu exact denumirea ca nu m-am interesat, pentru ca nu am facut -o). Costa 1200 E si putea sa-ti spuna daca mai e macar o singura celula canceroasa in corp.

In spital am cunoscut multa lume. La hematologie eram ca o familie pentru ca acolo ne vedeam periodic la tratamente si dicutam problemele, nu eram acolo de placere niciunul. Discutand uneori devii mai optimist si mai curajos, cand auzi vesti bune, dar te poti si intrista atunci cand vezi cat de repede se poate sfarsi o viata de om.

Astfel am cunoscut o tanara tot cu un limfom dar undeva la un plaman. Se simtea ok aproape terminase tratamentul si se programase pentru analiza respectiva. Cand am facut RMN-ul m-am intalnit cu ea si am intrebat-o ce cauta la spital ? ca eu stiusem ca terminase. Ea mi-a spus ca a recazut, boala revenise si era la tratament, m-am speriat, am intrebat-o daca a facut analiza si ce rezultat i-a iesit. A zis ca da a facut-o si a iesit negative, nu mai avea nici o celula canceroasa. Eu am ramas muta, dar am luat hotararea sa nu fac analiza. In primul rand nu vreau sa iasa negativa, si eu sa fiu super fericita si apoi (Fereasca Dumnezeu) sa am o recaderea, cred ca psihic nu as putea face fata, si in al doilea rand partea financiara, de unde scoteam eu atatia bani ?

Asa ca merg pe mana Celui de sus ca va avea grija de mine, asa cum a avut si pana acum.

Am mers acasa la Botosani avand cateva luni in care nu mai aveam ce sa fac in Iasi, iar urmatorul RMN il faceam abia peste 5 luni. Acasa totul frumos, ca acasa, ce mai, dar a inceput sa ma doara soldul in partea dreapta cam pe unde se leaga femurul de bazin, o durere continua in interior, unde nu poti ajunge si nici masa. Am spus doamnei doctor problema, mi-a dat ceva medicamente dar nu a trecut doar a ameliorat putin. Ulterior am vazut o emisiune la TV care vorbea despre durerile de sold la tineri. Printre nenumaratele cauze se numara si cortizonul, iar medicul scecialist sfatuia consultul unui ortoped. Acesta este urmatorul lucru pe care il voi face.

Pe data de 30.10.2009 am facut ultimul RMN, unde NU SE MAI VEDE NIMC. MULTUMESC DOAMNE !

Sunt scrise ele acolo ceva in interpretare, dar imaginile vorbesc altceva, iar domnul profesor a spus ca totul este ok si ca trebuie sa-mi gasesc ocupatii si sa-mi reiau viata dinainte. I-am spus ca mai am dureri de cap numai in partea dreapta a capului si m-ia spus ca la ce vede el acolo nu ar fi nici un motiv sa ma doar. Dar totusi durerea e si sper sa dispara, asa ca mai am rabdare.

Cred ca se poate vedea din imagini. Eu nu am cuvinte acum sa exprim bucuria pe care o simt si sper si ma rog la Dumnezeu sa nu am nici o recidiva in urmatorii 5 ani si atunci ma pot considera VINDECATA.

In present incerc sa-mi revin, fac putin sport, fiind iarna si imunitatea mea e slabita nu pot iesi prea des din casa pentru ca imediat tusesc, dar mi-a cumparat un stepper cu care incerc sa fac miscare in casa, e ca si cum as urca scari. Ma simt bine, nu am mai varsat de ceva luni, nu mai am greata, dar nu am pofta de mancare. Mai am dureri de cap pentru care faceam injectii, dar mai nou imi trece si cu cate o pastila, sper ca vor disparea. Oricum ca intensitate nu se compara cu cele de la incept, sunt suportabile.

Nu pot manca orice si parintii mei sunt putin ingrijorati. Am discutat cu doamna doctor problema si ne-a sugerat sa lasam corpul sa-si revina singur si ca imi va cere el ce are nevoie, nu e necesar nici un supliment. Si asa este. Am facut care o cura din toate fructele si legumele sezoniere pana m-am saturat, cam asta pot sa mananc. Daca simt un miros de mancare, stiu imediat daca pot manca sau nu. E ca si cum e cineva undeva in mine si imi spune « asta da, asta nu sau gata », o sa radeti dar asa pot eu sa descriu ce simt.

Chiar daca luasem in greutate dupa radioterapie acum am revenit la greutatea normala, am 74 kg, fara cura de slabire sau altceva. Dupa cum am mancat, probabil un alt om, ar fi slabit mult mai mult, dar eu am dat treptat si probabil s-a eliminat si tot lichidul retinut din perfuzii. Faceam 5 zile de cura incepand in prima zi cu 5 litri de ser si glucoza, iar cantitatea scadea cu un litru la zi, adoua zi 4 litri, a treia 3 litri si tot asa. Eliminam eu prin urina, dar tot mai ramanea. Sunt sigura ca o sa-mi revin si din punctul asta de vedere.

Acum privesc cu optimism viitorul chiar daca am mai primit o lovitura, dar din nou consider ca asa trebuie sa fie. Relatia mea cu prietenul meu s-a terminat, cea de dragoste, dar acum suntem cei mai buni prieteni. Asta este.... cum spune zicala « dragoste cu sila nu se poate ». Nu a fost nici vina mea, nici vina lui, pur si simplu s-a intamplat. Ma vede ca cea mai buna prietena a lui. Eu nu pot decat sa accept. Pobabil Dumnezeu mi-a pregatit altceva. Oricum ii multumesc ca mi-a fost alaturi si stiu ca nici lui nu i-a fost usor. Oricum el mi-a dat cea mai mare putere sa ma lupt si sa inving boala si ii voi fi recunoscatoare toata viata.

Am invatat multe din experienta asta. In primul rand sa nu spui niciodata NU POT sau NU VREAU. Avem puterea de a face lucruri nestiunte, nu trebuie decat sa ne dorim si sa cerem, iar Dumnezeu va lucra cu Universul in asa fel ca sa-ti indeplineasca dorinta. Poate nu azi sau maine, dar trebuie sa avem rebdare pentru ca se va indeplini cu siguranta. Eu am trait toate acestea si mi-au fost demonstrate si acum sunt ferm convinsa de ce spun. Ma puteti crede sau nu, dar altfel nu stiu cum sa va spun. Prin simplu fapt ca astazi traiesc, ceea ce mi-am dorit, in ciuda sanselor date de doctori, o consider o o minune a lui Dumnezeu cu Universul. Si multumesc pentru asta, multumesc pentru tot ce mi-a dat, atat suferinta si tristete, probabil trebuia sa deschid ochii si sa vad cat de frumoasa e viata, sa-mi doresc sa o traiesc, sa ma bucur de soarele care rasare, de o floare, de un animalut de orice lucru marunt, sa apreciez tot ce ma inconjoara. In doua cuvinte TRAIESTE CLIPA. Acum am rabdare sa astept si partea de bucurie si fericire care sunt convinsa ca va veni.

Cred de asemenea ca am un scop in viata, ca trebuie sa fac ceva si sper sa-mi arate Dumnezeu calea. Vreau sa ajut si eu oamenii, cum pot, cu un sfat, cu o incurajare, cu un umar pe care sa planga la nevoie sau o persoana careia sa-i spuna bucuriile si tristetile, vreau sa fiu prietena celor care au nevoie si prin povestea mea, prin incercarea vietii mele, povestita aici, sa arat tuturor ca SE POATE invinge orice, doar sa-ti doresti si sa gandesti pozitiv.

Tot ce se intampla in viata noastra are un rost, dar depinde de noi ce invatam si cum interpretam situatiile.

Ca un fel de conluzie as spune : « INVATA DIN TRECUT, TRAIESTE, APRECIAZA SI BUCURA-TE DE PREZENT SI FA-TI TOTUSI PLANURI DE VIITOR »

DOAMNE AJUTA TUTUROR !